Prinț și Cerșetor de Mark Twain - povestea pe scurt
În Londra, la mijlocul secolului al XVI-lea, sub domnia regelui Henric al VIII-lea, se născuseră în aceeași zi doi băieți remarcabil de asemănători. Unul era Eduard, Prințul de Wales, răsfățatul sorții și moștenitorul coroanei, crescut în mătasea Palatului Westminster. Celălalt era Tom Canty, un copil chinuit al sărăciei, forțat să cerșească pe străzile murdare, sub amenințarea bătăilor tatălui său, bețiv și ticălos.
În ciuda vieții sale de mizerie, Tom avea o inimă curată și o minte vie, hrănită de poveștile despre viața nobilă, pe care i le șoptea un preot blând. Dorința arzătoare de a vedea, măcar o dată, un prinț adevărat, îl mâna într-o zi până la porțile palatului.
Curiozitatea lui Tom îl aduse prea aproape de grilajul de aur. O gardă dură îl observă imediat și îl lovi cu brutalitate.
— Afară, zdrențărosule! Nu-i loc aici de tine! strigă garda.
Din fericire, Prințul Eduard văzu scena de la distanță și se repezi, indignat de cruzimea de care dădea dovadă slujitorul său.
— Oprește-te, nerușinatule! Cum îndrăznești să lovești un supus? spuse Eduard cu o furie rară.
Prințul îl luă pe Tom sub protecția sa și îl duse în camerele sale private. Acolo, înconjurat de luxul pe care nu-l văzuse decât în vis, Tom fu copleșit de uimire. Prințul, plictisit de etichetă, ascultă cu fascinație povestea vieții lui Tom, a jocurilor din noroi și a bătăilor primite de la părinți.
— Bătăi? Grozăvie! Cum poți trăi așa? întrebă Eduard, șocat.
Cei doi băieți stătură apoi în fața oglinzii și realizară asemănarea lor izbitoare. Erau identici, de parcă fuseseră despărțiți la naștere. Singura diferență era bogăția veșmintelor.
O idee năstrușnică îi veni Prințului, născută din curiozitatea copilărească și dintr-o dorință ascunsă de evadare.
— Știu ce facem! propuse Eduard. Schimbă-ți hainele cu ale mele! Măcar pentru o oră, vreau să simt ce înseamnă libertatea!
Tom acceptă cu teamă, dar și cu o bucurie ascunsă. Schimbul se făcu rapid. Prințul, îmbrăcat în zdrențe, își aminti de gardianul care îl lovise pe Tom și simți nevoia de a face dreptate imediat. În ciuda rugăminților lui Tom, Eduard se năpusti pe ușă.
Odată ajuns la poartă, garda nu-l recunoscu în zdrențe și îl trată ca pe un cerșetor obraznic.
— Eu sunt Eduard, Prințul de Wales! strigă băiatul cu autoritate regală.
Garda și mulțimea din jur izbucniră în râs, crezându-l nebun. În acea clipă de confuzie, apăru tatăl lui Tom, John Canty, o brută bețivă.
— Așa te prind, Tom vagabondule! Acum te învăț eu să-ți pui în cap idei regale!
Canty îl smulse pe Prinț din mulțime și îl târî spre Curtea Gunoaielor, ignorând strigătele disperate ale lui Eduard: „Sunt Regele vostru! Vă voi spânzura!”
Astfel, destinul celor doi băieți fu pecetluit.
Tom Canty, îmbrăcat în Prinț, rămase la palat, unde, în scurt timp, fu adus în fața regelui Henric al VIII-lea, care era pe moarte. Regele și nobilii îl credeau pe Prinț smintit din cauza comportamentului său nefiresc și a insistenței sale de a declara că el nu era moștenitorul tronului, ci un cerșetor.
— Eu nu sunt Prințul! Sunt Tom Canty! încerca el să se apere.
Niciun nobil nu-l credea. Când Regele muri, Tom Canty fu proclamat noul rege. El juca rolul, chinuit de vinovăție și de frica de a nu strica soarta țării.
Între timp, adevăratul rege, Eduard, cunoștea pe propria piele cruzimea lumii sărace. Bătut, înfometat și hăituit de tatăl adoptiv, el a văzut nedreptățile strigătoare la cer. A aflat de legile aspre și de suferința poporului său.
Pe drumurile Angliei, Eduard fu salvat de la moarte de un om cu suflet nobil: Miles Hendon, un cavaler căzut în dizgrație din cauza fratelui său ticălos. Hendon, crezându-l pe copil un biet nebun, se atașă de el și jură să-l protejeze.
— Regele Angliei, nu-i așa? îi spuse Hendon. Voi fi slujitorul tău și scutul tău.
Eduard se simți iubit și înțeles.
— Îți dau cuvântul meu regal! Te voi face Conte de Kent! îi promise Prințul, plin de recunoștință.
Viața de rătăcitor și lecțiile de viață crude îl schimbaseră pe Eduard. Își jură că, dacă se va întoarce pe tron, va face dreptate pentru toți cei oprimați.
Veni ziua Încoronării. Tom Canty stătea pe tron, cu inima grea. În mijlocul ceremoniei, apăru Eduard, în zdrențe, alături de Miles Hendon.
— Opriți slujba! Eu sunt Regele! strigă Prințul.
În haosul care se iscă, Tom, văzându-și prietenul, sări de pe tron și își mărturisi adevărata identitate.
— El e adevăratul Rege! Mărturisesc!
Pentru a dovedi cine era adevăratul suveran, Eduard îl întrebă pe Tom despre un secret pe care doar ei doi îl știau.
— Tom, unde am ascuns eu Marele Sigiliu al Regatului, pe care nimeni nu l-a mai găsit de la moartea tatălui meu? îl întrebă Eduard.
Tom zâmbi larg, ușurat.
— L-ai pus în acel dulap greu din camera ta! L-ai pus acolo ca să spargi nuci!
Această dovadă uimitoare, cunoscută doar de cei doi, îi convinge pe nobili. Eduard își recapătă tronul. Tom se înclină în fața lui, cerându-și iertare.
— Ridică-te, Tom Canty, fratele meu geamăn în noroc și nenorocire! spuse Eduard cu blândețe. Tu mi-ai păstrat tronul curat. De acum înainte, vei fi protejatul meu!
Regele Eduard al VI-lea și-a respectat cuvântul. L-a recompensat pe Miles Hendon cu titlul de Conte de Kent și i-a acordat drepturi speciale. Tom Canty a rămas la palat, primind o educație aleasă și fiind respectat de Curte.
Eduard a domnit cu o înțelepciune rară pentru vârsta lui, dar și cu o milă profundă pentru cei săraci. El nu a uitat niciodată chinul de pe stradă și a schimbat legile aspre ale Angliei.
— Am învățat mai multă dreptate și umanitate în zdrențe, pe străzile murdare, decât aș fi învățat vreodată în purpura regală, obișnuia să spună el.
Și astfel, o simplă joacă de copii a adus cel mai drept Rege pe tronul Angliei.
