Rezumat scurt si caracterizarea personajului Ghiță Pristanda din piesa de teatru "O scrisoare pierdută" scrisa de dramaturgul roman Ion Luca Caragiale. Cititi online rezumatul si caracterizarea lui Ghiță Pristanda din opera O scrisoare pierdută.
O scrisoare pierduta Rezumat
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un orasel de provincie, capitala unui judet de munte, in preajma alegerilor pentru Camera din anul 1883.
Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache - un important personaj politic al partidului aflat la putere - pierde, din neglijenta, o scrisorica de amor care-i fusese adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului.
Scrisoarea este gasita de Cetateanul turmentat si sustrasa de la acesta de catre Nae Catavencu, adversarul politic al celor de mai inainte, care ameninta cu publicarea ei daca nu va fi sustinut in alegeri. Tipatescu si Zoe vor sa-l determine pe Catavencu sa le inapoieze documentul compromitator facandu-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decat in schimbul alegerii ca deputat.
Dupa ce Farfuridi si Catavencu isi rostesc discursurile electorale, are loc o incaierare intre cele doua tabere, pusa la cale de Trahanache si Pristanda, politaiul orasului, in care Catavencu pierde scrisoarea ce va fi gasita tot de Cetateanul turmentat care, de data aceasta, o duce Zoei.
Pierzand arma santajului si fiind prins si cu o polita falsificata, Nae Catavencu e obligat sa conduca festivitatile in cinstea noului ales propus de centru: Agamemnon Dandanache.
Astfel, totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare si de veselie unanima, in sunetele muzicii.
Caracterizarea lui Ghiță Pristanda
Ion Luca Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din comedii, nuvele, momente și schițe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societății românești. S-a spus că una din principalele trăsături ale originalității lui Caragiale stă în faptul că personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili. Desigur, nu este vorba de niște imbecili din naștere, de cazuri clinice, ci de niște indivizi cu o imbecilitate câștigată în mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gândire, de vorbire și acțiune, un comportament ilogic și absurd din punctul de vedere al unui om inteligent.
Comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Național din București, la data de 13 noiembrie 1884. O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri sociale și politice, în care Caragiale ilustrează dorința de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputați.
Ghiță Pristanda, polițaiul orașului, este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început până la sfârșit, în toate momentele cheie ale acțiunii. Este un personaj mai complex și mai interesant decât alți eroi ai comediei, poate și pentru că nu intră în interes direct cu principalul conflict al operei, devenind un simplu instrument. Comicul de nume al personajului pune în lumină principalele trăsături de caracter ale acestuia. Pristandaua - joc popular asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, conform comenzilor unui conducător – asociată lui Ghiță, îi conturează caracterul servil, umil față de șefi, lipsit de personalitate. Deși portretul fizic nu este menționat, etopeea este surprinsă în detaliu, prin suma mijloacelor de caracterizare.
Portretul său ia naștere într-un mod specific operei dramatice. Acesta reiese din comportament, limbaj și didascalii. Astfel, prin intermediul caracterizării directe, reiese principala trăsătură a personajului, servilismul. Prin indicațiile scenice, cu ajutorul cărora autorul își “mișcă” personajele și le dă viață, este individualizat Pristanda: “schimbând deodată tonul, umilit și naiv”. Prin intermediul autocaracterizării aflăm că personajul, ca angajat al statului, este prost plătit și duce o existență strâmtorată: “famelie mare, renumerație mică, după buget.”. În ceea ce privește portretizarea realizată de celelalte personaje, Nae Cațavencu reușește să-i surprindă menirea: “Într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument.”. Deși amintește mereu de veniturile sale reduse, Ghiță nu este prost deloc, după cum îl caracterizează Tipătescu: “O mai cârpești tu pe ici pe ‘colo, daca nu curge, pică, las’ că știm noi.”.
Principalele mijloace artistice de caracterizare indirectă a personajului sunt sursele comicului, foarte variate și sugestive, în conturarea trăsăturilor remarcându-se comicul de situație, de caracter, de limbaj și de moravuri. Dialogul și monologul constituie modalități de caracterizare indirectă, ca și vorbele, faptele și gândurile personajului.
Una dintre principalele modalități de individualizare a personajului o reprezintă limbajul. Formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare și ticurile verbale denotă nivelul de incultură, dar și trăsăturile psihologice ale lui Pristanda. Functionar servil, “scrufulos la datorie”, aprobă mecanic afirmațiile șefilor prin ticul verbal “curat”, chiar și în asociații incompatibile, dar de un comic savuros: “curat murdar”, “sistem curat constituțional”. Sub masca umilinței, își urmărește cu viclenie propriile interese. Lipsit de educație și provenind dintr-o existență modestă, utilizează neologisme pronunțate greșit, datorită unor etimologii populare: “bampir”, “catrindală”, “remunerație”.
Comicul de situație este ilustrativ în scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să le cumpere pentru a pavoaza orașul în cinstea apropiatelor alegeri. Pristanda primise bani pentru patruzeci și patru de steaguri, însă el cumpărase numai “vreo paișpce... cinșpce”. Ca să se disculpe de aluzia lui Tipătescu despre cum “a tras frumușel condeiul”, polițistul numără steagurile arborate de mai multe ori și adune greșit, numai ca să-i iasă socoteala: “Două la primărie, optșpce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci”.
Scena II a actului I îl surprinde pe Ghiță Pristanda singur, meditând la statutul de polițai aflat în slujba personală a celor de la putere. El o citează pe soția sa, care îl sfătuia asupra tacticii pe care să o aplice în relația cu șefii: “Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ‘ăl flămând.”. Se pretează la mici furtișaguri, conștient că trebuie să-și servească șeful, nu din conștiința “misiei”, ci mai ales dintr-o etică susținută de interesul personal. Ascultă și execută orbește ordinele stăpânilor, ajungând până la încălcarea legii.
În devotamentul lui Pristanda trebuie văzută o atitudine de moment, căci, în fond, polițaiul este gata oricând să treacă în altă tabără, dacă aceasta va deține puterea. Este arogant sau umil, în funcție de împrejurări, și pendulează cu o șiretenie primitivă având ca centru de greutate propriul interes. Aducându-l pe Cațavencu, la cererea Joițichii, în casa lui Tipătescu, în actul II, scena VII, personajul laudă “Răcnetul Carpaților”, gazeta pe care o publică avocatul. Cu acest prilej, Ghită sugerează ipoteza trecerii în tabăra adversă, în eventualitatea în care șantajul acesteia funcțtionează: “Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta dumneavoastră o citesc ca pe Evanghelie, totdeauna; ca să nu vă uitați la mine… adică pentru misie… altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce face: famelie mare, remunerație după buget, mică…”.
Așadar, Ghiță Pristanda se distanțează de un tipar fix, fiind un personaj surprins în dublă ipostază: cea de profitor, dar și cea de personaă de care se profită. Toate aceste raporturi existente între personaje, diversitatea lor tipologică și a modalităților de caracterizare folosite de autor dovedesc marea măiestrie a lui Caragiale de a creiona o “lume” aparte prin preocupările și prin relațiile interumane ce se stabilesc între membrii săi.
