Citește povestea Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voinești
Citește rezumatul scurt la nuvela Niculăiță Minciună
Niculăiță Gropescu, un elev premiant și un băiat "sfios" și "blajin", provine dintr-un cătun modest. Deși învățătorul său îi recunoaște inteligența și dorința de învățătură, familia, lipsită de mijloace și influențată de mentalitatea vremii, decide că Niculăiță trebuie să rămână acasă pentru a munci pământul și a se dedica dulgheriei, o meserie în care se dovedește a fi deosebit de priceput, moștenind talentul bunicului său.
Pe lângă munca la câmp și dulgherie, Niculăiță are o pasiune secretă: observarea meticuloasă a naturii. El petrece ore întregi studiind insectele, plantele și animalele, descoperind comportamente uimitoare pe care ceilalți nu le văd sau nu le cred. Această curiozitate devine însă o sursă de suferință. Neatenția sa la sarcinile de zi cu zi, cauzată de fascinația pentru lumea înconjurătoare, îi aduce pedepse din partea tatălui. Mai dureroasă este însă batjocura consătenilor. Poveștile sale incredibile despre luptele dintre insecte sau despre pisica ce imită sunetul vrăbiilor sunt întâmpinate cu neîncredere și râs. Moș Grigore chiar îi dă porecla de "Niculăiță Minciună", o poreclă ce îi va marca existența. Râsul Salomiei, fata de care Niculăiță este îndrăgostit, îi adâncește și mai mult disperarea. Singurul care îl înțelege și îl crede este ciobanul Isaia, dar odată cu moartea acestuia, Niculăiță rămâne complet izolat.
Descurajat, Niculăiță încearcă să găsească confirmare pentru observațiile sale la învățător, dar fără succes. Un episod stânjenitor cu Salomia, căreia Niculăiță încearcă să-i demonstreze adevărul poveștilor sale, se încheie cu un nou strigăt batjocoritor: "Niculăiță Minciună!". Durerea sa se transformă în resemnare.
Destinul său ia o turnură decisivă când Niculăiță găsește un portofel plin cu bani lângă crucea Căminarului. Adevărat la principiile sale de onestitate, întărite de un articol de lege citit întâmplător, el duce portofelul la șeful de jandarmi. Acesta, însă, neagă primirea banilor în fața procurorului și a păgubașului. Niculăiță, chemat să depună mărturie, se găsește prins într-o situație absurdă: adevărul său, care contrazice afirmațiile șefului de jandarmi, este interpretat de autorități ca o dovadă de nebunie. Primarul și notarul îl descriu ca fiind "zănatic", iar doctorul diagnostichează "prodromele unei alienațiuni". Niculăiță devine confuz, își pierde coerența, iar încercările sale de a explica sunt privite ca halucinații.
Abandonat de înțelegerea umană și de justiție, stigmatizat cu eticheta de "nebun", Niculăiță este măcinat de neînțelegere. Disperarea atinge punctul culminant într-o noapte, când Salomia, de care încă mai era îndrăgostit, îl respinge cu groază, strigând: "Fugi, Niculăiță, mi-e frică de tine!". Această ultimă respingere îl împinge spre gestul final. Niculăiță se spânzură sub crucea Căminarului, un loc simbolic al suferinței și al neînțelesului.
Finalul povestirii este un epilog amar. Fiecare personaj își amintește de Niculăiță în felul său egoist sau pragmatic, fără a înțelege cu adevărat tragedia sufletului său. Conu Epaminonda își va confirma teoria despre "învățătura multă" care "aduce utravă în sindzele", Salomia va simți un gol, iar părinții îi vor regreta doar munca neterminată. Doar mama sa îl deplânge ca pe un fiu "bun și blând", care "nimănui nu-i făcea nici un rău". Brătescu-Voinești condamnă astfel o societate incapabilă să recunoască și să accepte diferența, o societate care, prin neînțelegere și batjocură, împinge un suflet sensibil spre autodistrugere.
