Citeste cartea "Laleaua Neagra" de Alexandre Dumas

Citeste online cartea "Laleaua Neagra" scrisa de scriitorul francez Alexandre Dumas. Citeste cartea electronica: "Laleaua Neagra" disponibila in biblioteca noastra online.

Daca doriti sa cumparati cartea in format clasic, o puteti face din libraria Elefant.RO. Pretul ei este 25 lei.



Titlu: Laleaua Neagra
Autor: Alexandre Dumas
Editura: Adevarul
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Pericle Martinescu
Numar pagini: 2544

Cumpara

Prezentare: Alexandre Dumas a scris Laleaua neagra in 1851 si a pozitionat intreaga actiune a romanului, nu in Franta, ci, de aceasta data, in Olanda secolului al XVII-lea.
Naratiunea se concentreaza in jurul personajului principal, Cornelius van Baerle si a visului acestuia de a obtine, prin incrucisarea si cultivarea unor bulbi selectionati, prima lalea neagra – considerata in Olanda acelor vremuri cea de-a opta minune a lumii.
Stradaniile personajului sunt intrerupte insa in mod surprinzator, atunci cand, acuzat pe nedrept de tradare, acesta este aruncat in temnitele regale pentru tot restul vietii. Aici, in inchisoare, Cornelius van Baerle intalneste adevarata iubire, pe frumoasa Roza, fiica temnicierului Gryphus, care, pana la sfarsitul povestii, il va ajuta pe erou in marea si pretioasa sa descoperire.
Romanul, scris in stil alert si captivant, abunda de romantism, imprevizibil, tensiune si aventura. Personajele negative nu lipsesc, dar binele invinge raul iar povestea se termina intr-o explozie de fericire si sarbatoare.

Despre Alexandre Dumas
Alexandre Dumas - Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut si ca (Alexandre Dumas père) Alexandre Dumas tatăl s-a nascut pe 24 iulie 1802, la Villers-Cotterêts (Aisne) si a murit pe 5 decembrie 1870, la Puys (Seine-Maritime). Alexandre Dumas a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.
fragment
Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului.
Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă:
— Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi?
Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele:
— Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor!
— Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.
Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă:
— Sus armele, soldaţi!
Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie.
— O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare.
— Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor.
— Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci.
— Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor.
— Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.
Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff.
Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i:
— Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil.
Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare
întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie:
— Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu?
— Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut.
— Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?
— Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan.
— Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa?
— O auziţi?
— E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli.
— Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei.
— Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.
Apoi continuându-şi drumul:
— Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt.
Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.
Comments